Ma simt o corabie ratacita in larg plutind pe valurile vietii si fiecare val se izbeste cu putere
de malurile sufletului meu,as vrea sa ancorez intr-un loc unde vorbele nu dor ,oamenii nu mint ,
un loc unde sufletele sunt libere sa zboare sa simta lumina si mangaiere ...Dar oare locul acesta exista?
Poate ca da dar nu l-am gasit eu inca si-am obosit sa tot caut ,
sa ma lovesc mereu de aceleasi iceberguri ce mi-au zdrelit sufletul putin cate putin ,
simt cum usor ma duc la fund si ma inec in marea lacrimilor mele, in gustul lor amar ...
Inchid ochii si ma visez pasare hoinara zburand prin destin,stapana peste uitare,taceri si nelinisti,
caut tinutul de pace al iubirii,undeva trebuie sa existe si cand il voi gasi
imi voi odihni sufletul pe flori de curcubeu ,
pe flori de speranta cu gandul ca intr-o zi voi invata sa pierd oameni ,sa uit oameni,
voi invata sa nu imi mai spanzur visele cu lanturi de iluzii ,
sa nu mai fac risipa de lacrimi pentru orice vorba aruncata la intamplare ,
sa iau oamenii asa cum sunt ,fara a ma chinui in zadar sa ii inteleg,
poate voi invata sa fiu un pic egoista ,sa imi pastrez si pentru mine o farama din sufletul meu,
sa nu il mai pun in palma oricui,intr-o zi poate voi invata sa cant,sa zbor fara sa am nevoie de doua brate care sa ma imbratiseze ,sa imi dea aripi, poate intr-o zi voi invata sa zambesc ,dar...poate ...intr-o zi....
de malurile sufletului meu,as vrea sa ancorez intr-un loc unde vorbele nu dor ,oamenii nu mint ,
un loc unde sufletele sunt libere sa zboare sa simta lumina si mangaiere ...Dar oare locul acesta exista?
Poate ca da dar nu l-am gasit eu inca si-am obosit sa tot caut ,
sa ma lovesc mereu de aceleasi iceberguri ce mi-au zdrelit sufletul putin cate putin ,
simt cum usor ma duc la fund si ma inec in marea lacrimilor mele, in gustul lor amar ...
Inchid ochii si ma visez pasare hoinara zburand prin destin,stapana peste uitare,taceri si nelinisti,
caut tinutul de pace al iubirii,undeva trebuie sa existe si cand il voi gasi
imi voi odihni sufletul pe flori de curcubeu ,
pe flori de speranta cu gandul ca intr-o zi voi invata sa pierd oameni ,sa uit oameni,
voi invata sa nu imi mai spanzur visele cu lanturi de iluzii ,
sa nu mai fac risipa de lacrimi pentru orice vorba aruncata la intamplare ,
sa iau oamenii asa cum sunt ,fara a ma chinui in zadar sa ii inteleg,
poate voi invata sa fiu un pic egoista ,sa imi pastrez si pentru mine o farama din sufletul meu,
sa nu il mai pun in palma oricui,intr-o zi poate voi invata sa cant,sa zbor fara sa am nevoie de doua brate care sa ma imbratiseze ,sa imi dea aripi, poate intr-o zi voi invata sa zambesc ,dar...poate ...intr-o zi....
